Scris de Julius Constantinescu
Probabil că mulţi dintre voi v-aţi dorit măcar o dată în timpul studenţiei să intraţi la un concert, dar nu aţi reuşit din cauză că organizatorii pretindeau să vă cumpăraţi un bilet. Voi încerca în cele ce urmează, cu ajutorul câtorva exemple, să vin în ajutorul cititorilor noştri mai tineri, cărora banii nu prea le ajung nici de ţigări şi băuturică, darmite de un bilet la concert.
John McLaughlin, Sala Palatului, ’92-‘93
Cea mai bună metodă de a intrat fără bilet la un concert se bazează, în mod paradoxal, chiar pe vigilenţa celor de la intrare (practic, e ca la artele marţiale, te foloseşti de forţa adversarului). În primul rând, faci rost o jumătate de bilet de la cineva care a intrat deja (jumătatea care rămâne la spectator). Cu ea în mână, ocheşti cea mai aglomerată intrare şi te postezi undeva la marginea pâlniei de oameni care se formează. Apoi, aştepţi. Mai devreme sau mai târziu, se va găsi un dobitoc care va încerca să treacă de control fără bilet. În momentul ăla, absolut toţi oamenii de ordine, chiar dacă sunt zece, vor tăbărî asupra nefericitului prins că încearcă să intre fără bilet; în secunda următoare, profiţi de busculadă şi te strecori. Ai nevoie de un singur salt, executat cu măiestrie şi la timp: te vor repera, dar, dacă ai ajuns deja în spatele lor, le arăţi jumătatea de bilet şi pretinzi că ţi-au rupt deja biletul. În haosul creat, nimeni nu-şi va aminti cu precizie, iar tu ai trecut deja. La John McLaughlin, a fost singura metodă decentă prin care s-a intrat – a mai fost un tip care a escaladat zidul cu ajutorul unui cearşaf aruncat de sus, dar ăla era un aventurier, noi aici învăţăm să intrăm civilizat.
Jon Anderson, Sala Polivalentă (’93-’94)
Am vorbit de cea mai eficientă metodă, să o amintim acum şi pe cea mai simplă. Evident, cea mai simplă metodă e să intri prin spate, cu o şpagă rezonabilă. Problema e că merge foarte rar, pentru că organizatorii nu-s chiar atât de tâmpiţi să nu se gândească la asta, aşa că, de regulă, la intrările din spate riscaţi să daţi nas în nas chiar cu şeful pazei şi după aia nu mai intraţi nici prin faţă, pentru că ăştia sunt oameni răi şi ţin duşmănie. Când eram eu student, se putea totuşi intra destul de lejer prin spate la Filarmonica din Cluj (acolo paznicii erau oameni buni, poate şi pentru că ascultau Mozart şi Rahmaninov toată ziua). Am intrat şi la Jon Anderson, printr-un garaj subteran, dar, atenţie: imediat ce aţi trecut de paznicul din spate, apucaţi un scaun, o masă, orice, pentru că până în sală puteţi fi interceptat de oameni răi, care vă pot întreba ce căutaţi acolo. La Anderson am intrat trei şi colegii au sfârşit şi cu banii luaţi, şi scoşi în şuturi afară. Eu căram o măsuţă de lemn în spate şi l-am întrebat pe ăla care părea a fi şeful unde exact s-o duc, că mă rupe. Mi-a dat un băiat să mă ajute, în sufletul lui nu era un om rău.
Jethro Tull, stadionul Dinamo II, ‘93-’94
În viaţa oricărui om survine un moment în care nimic din ceea ce ştie nu-i foloseşte. Stăteam în faţa stadionului Dinamo II şi mă uitam ca viţelul la poarta nouă, convins că aruncasem banii pe tren să vin de la Cluj complet aiurea. Mai întâi, că nu era nici un fel de înghesuială la intrare, n-aveai de ce eventuală busculadă să profiţi. Apoi, înainte de poartă, la câţiva metri distanţă, era un cordon de jandarmi de care nu puteai trece fără bilet. Şi asta nu era tot, ca să ajungi la ultimul punct de control, intrarea în incinta propriu-zisă, mai trebuia să treci de vreo cinci cordoane de jandarmi – nu exista “prin spate”. Cariera mea de spectator fraudulos era în pericol.
Norocul ţine însă cu cei puternici: m-am trezit cu un tip cu faţă de şmecher care vindea o invitaţie la jumătate din preţul biletului. M-am ţigănit până mi-a lăsat-o la un sfert din preţ, am verificat la casă dacă e valabilă şi i-am dat banii. Cu ea în mână, m-am prezentat triumfător la primul cordon de jandarmi. O namilă camuflată în albastru s-a uitat într-o dungă peste invitaţie şi a lătrat scurt: “Buletinul”. “Pentru ce?”, am întrebat cu o voce subţire, de om cu nodul în gât. “Ca să vedem dacă eşti ăsta de pe invitaţie”. “Nu-l am la mine”, am gemut. “Atunci, nu intri”. Acum eram şi cu banii luaţi.
Căutam din priviri pe cineva cu faţă de prost – aşa, ca mine – să-i vând invitaţia şi să-mi recuperez investiţia, când în faţa stadionului opreşte o limuzină din care coboară Dorian Ciubuc. Îl ştiam de la televizor, el organiza concertul. Am ajuns lângă maşină înainte să-şi pună ambele picioare jos şi m-am plâns că nu sunt lăsat înăuntru, eu, un om corect, cu invitaţie. S-a uitat peste ea şi m-a întrebat de unde o am. “Tata e general de poliţie, a primit-o de la clubul Dinamo”, am minţit fără să clipesc. “Băi”, s-a întors Ciubuc spre jandarmi, “lăsaţi-l să intre. Taică-su e general de poliţie”.
M-aş mai fi întins la vorbă, dar mi-era ca discuţia să nu alunece spre activitatea pe care tata o depunea în slujba patriei, dintr-o funcţie atât de importantă. Spre deosebire de colegii mei, beizadelele, pe mine modestia mă împiedică să vorbesc despre asta.